Viziune și dans, Workshop: Psihoterapia prin dans și mișcare de la A la Z. Viziune și supervizare

Veronica Enuşcă septembrie Pina 3D este un film documentar atipic creat de curajosul regizor neamţ Wim Wenders, care încearcă să redea atmosfera teatrului-dans al Pinei Bausch, printr-un puzzle de imagini brute, delirante aduse din repertoriul trupei Tanztheater Wuppertal.

Furat de Pina, regizorul filmului ajunge un vânător de viziuni, prezentate pe structura artistică a unui documentar musical. Prin asta, regizorul stabileşte viziune și dans standard. Povestea Pinei este misiune socială, sursă de inspiraţie şi motivaţie, fiindcă dansatoarea şi coregrafa a provocat mişcarea scenică la teatru, pantomimă, strigăte mute, gesturi violente până a inovat limbajul artistic al timpului nostru.

DANS,AEROBIC,BALET

Tocmai această redare a formelor propuse de Pina face filmul lui Wenders excepţional, spectaculos şi provocator. Avem corpurile dansatorilor şi spaţiul gol pe de o parte şi toate posibilităţile filmului peisaje excepţionale, treceri bruştepe de altă parte. Aşa că filmul nu este exclusiv un tribut, o extensie a cultului companiei de teatru-dans din Wuppertal, ci o fereastră în spaţiul ritual, în antagonismul şi senzualitatea cuplului sau, dacă vreţi, în arta obiectivă.

Altfel suntem pierduţi. Alături de asta, căutarea extensivă realizată de coregrafă se referă la mobilul unei mişcări scenice, fiindcă în ea însăşi nu valorează prea mult. De ce ţip?

Inside the Strange, Psychic World of Indigo Children

De ce te iubesc? De ce mă arunc în braţele tale?

De ce risc tot ce sunt? Bărbatul care aleargă pe asfalt în picioarele goale, femeia care se aşează pe iarbă şi îşi aprinde casetofonul, bărbatul care dansează la marginea prăpastiei, grupul de îndrăzneţi de pe un câmp pustiu sau cuplul elegant dintr-o hală industrială devin viziuni elementare prin claritatea lor.

Efectul ireal al reprezentării în film corpurile dansatorilor par finisate, imaginile par virtuale, interviurile sunt neobişnuite coincide cu explozia de efecte stranii introduse de Pina Bausch. Atât ea, cât şi Wenders, nu folosesc nicicând inutil un element.

Post navigation

Impresia de tridimensionalitate dată de un strop de apă care cade pe piele, frunze plutind în aer, un grup de zombie care se apropie de tine, toate sunt trepte în şarmul agresiv pe care îl iniţiază acest film aproape suprarealist şi captivant ca un ritual modern.

Într-un fel, asta înlocuieşte gestul cotidian repetat până devine simbol, senzualitatea cuplului, jocul cu părul sau cadenţa ritmului; este o formă de simplificare a complicatei noastre vieţi spirituale la elemente care au de ce-uri.

E minunat să fii în mijlocul unui experiment cinematic atât de Pina există, trupa ei se mişcă, imaginile ei te răscolesc, aşa că nu este vorba de ficţiune aici: o femeie ne arată nişte bucăţi de carne, strigă, apoi dansează. E straniu că filmul nu e sau nu ar trebui să fie unul popular.

Are dialoguri nonverbale, o poveste înceţoşată, dansatori care ne vorbesc despre viziunea artistică a Pinei sau care doar se holbează la noi, scene stilizate. Însă această viziune delirantă, aproape psihotică, ne viziune și dans în nebunia în care coregrafa îşi trimitea discipolii ca să găsească. Cum teatrul-dans nu poate fi prins, îi viziune și dans lui Wim Wenders pentru că a creat filmul inocent prin care pot vedea acum, mâine şi mereu experienţele Pinei Bausch.